Pictura peisagistică: Natura ca muză a artistului

Pictura de peisaj s-a dezvoltat ca gen de sine stătător începând cu finele secolului al XVI-lea, el evoluând rapid în preferințele artiștilor, devenind, în scurt timp, expresia lor favorită.
Această opțiune a fost posibilă datorită deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă artistului dar și receptorului nu doar la nivel epic sau pictural cât mai ales la cel emoțional. Este motivul pentru care, timp de aproape o jumătate de mileniu, a constituit și subiectul este încă departe de a fi epuizat – una dintre cele mai fascinante și complexe aventuri ale fenomenului artistic universal.

Bineînțeles și arta românească, atât cât este, a fost serios marcată de subiect nu doar prin influența, așa acum prea des s-a afirmat, ci și datorită substanței noastre genetice.

Clasificări ale tipurilor de peisaje abordate de artiști:

Peisajul fantastic s-a născut în creația artistică din secolului al XV-lea, unde artiștii au fost ispitiți de misterele naturii, fascinați de forțele catastrofale și spectacolele înfricoșătoare ale acesteia, din conflictele religioase ale vremii care căpătau dimensiuni și cruzimi de neimaginat cu stări ale adâncurilor întunecate ale spiritului uman. Acest gen de pictură o întâlnim în creația lui : Mathias Grunewald– Altarul de la Insenheim, unde apare reprezentată o atmosferă și o vegetație stranie cu monștrii hidoși, Hieronymus Bosch – Grădina desfătărilor, acel peisaj apocaliptic, presărat cu fructe simbolice, păsări supradimensionate, imagini bizare și ființe de neimaginat.

Mai târziu vom întâlni aceleași peisaje stranii și cu o atmosferă apăsătoare în creațiile lui Wiliam Turner, Salvador Dali și Vincent Van Gogh , ultimul a reintrodus în arta modernă simțul tragicului cu peisaje în care neliniștea, îndoiala, toate trăirile și stările emoționale sunt transmise pe pânză.

Peisajul imaginar semnifică aspirația spre meditație și visare, imaginarul individual impune setea de spațiu și lumină (Janos Thorma – Peisaj de Toamnă).
Peisajul dramatic se regăsește, prin exprimări tensionate și dramatismul conflictului lumină-umbră, în pictura lui Theodore Rousseau.

Peisajul retoric și patetic îl vom întâlni în pictura spaniolului Narcis Diaz de la Pena unde, acesta inspirat de motive istorice de factură romantică, va introduce în peisajele sale personaje luminate tranșant, în contrast cu atmosfera temebroasă a impactului luminii cu umbra difuză.

Peisajul liric reprezentat cel mai bine în creația lui Charles-Francois Daubigny unde întreg registrul pictural este unul luminos, colorat, cu o simplificare a tonurilor (ca la acuarelă), dar în același timp spontană și vibrarea culorii pe suprafețe mari (ca o eboșă) anunțând apariția picturii impresioniste.

Peisajul constructiv. Acest gen de peisaj este de natură realistă, până la strălucirea de filigran a ierbii, însă cu fluidizări de o sensibilitate romantică și cu un acut simț al arhitecturii compoziției și al sintezei peisajului, regăsindu-se cel mai bine în creația lui Jules Dupree.

Peisajul meditativ o regăsim întruchipată cel mai bine la Jean-Francois Millet unde, atras de temele rustice, el promovează temele țărănești, umile, mizere, de „muncă tăcută”, în imensitatea unui spațiu gol, cu orizont îndepărtat.