Masca în cultura universală - simbol, ritual și artă în diferite civilizații

Măştile, sunt o modalitate de manifestare a sinelui universal. Dacă vorbim, din punct de vedere filosofic atunci putem spune că fiecare om poartă o mască, în anumite situații.„Cu ce altceva poate fi asemuită lumea noastră civilizată, decât cu o mare mascaradă?”spune Schopenhauer.

Măştile sunt un element familiar şi viu în multe concursuri populare tradiţionale, ceremonii, ritualuri şi festivaluri. Ele sunt adesea de o origine antică. Masca este, în mod normal, o parte dintr-un costum care împodobeşte întreg corp şi întruchipează o tradiţie importantă în religie şi / sau în viaţa socială a comunităţii ori a unui grup particular în cadrul comunităţii. Masca era folosită în ritualurile şamanice. Prin ea şamanul mijlocea o legătură cu lumea spiritelor; masca acoperă faţa mortului, apără muritorul de privirea divină sau e folosită în diverse ritualuri de sorginte păgână, precum în dansul Călușarilor, specific românească.

Exista mai multe tipuri de măști: masca de teatru, masca de carnaval şi masca funerară. Măştile de teatru sunt o adaptare a actorului la rol. El se identifică cu manifestarea divină pe care o întruchipează. „Căci masca, mai cu seamă sub aspectele ei „ ireale” şi animale, este „Faţa divină” şi îndeosebi faţa Soarelui, pe care o străbat razele luminii spirituale”( Chevalier, Jean , Dicţionar de Simboluri Ed. Polirom , Iaşi, 2009, p. 229). Funcţia măştii poate fi magică sau religioasă; ele pot apărea în riturile de trecere sau ca un make-up pentru o formă de teatru.

În cazul măştilor de carnaval se exteriorizează tendinţele demonice, ca şi în teatrul balinez, unde se înfruntă două aspecte ale ei, socotindu-se că partea inferioară satanică se eliberează prin intermediul măştii, astfel masca de carnaval nu ascunde ci dimpotrivă, dezvăluie tendinţele interioare, ce trebuie izgonite.

Masca funerară este, în schimb, considerată ca fiind cea care reintegrează sufletul defunctului.

Voi prezenta, în continuare cele mai semnificative culturi care au folosit măştile în ritualurile lor.

Varietatea si frumuseţea măştilor din arhipelagul melanezian (Oceania) sunt aproape la fel de dezvoltate ca în Africa. Este o cultură în care cultul strămoşilor este dominant, astfel încât toate ceremoniile religioase sunt consacrate strămoşilor. Ca într-o cultură specifică unor insule împrăştiate (cum sunt şi peninsulele care formează arhipelagul Melanesian din Oceania) masca s-a dezvoltat într-un mod diversificat.

În Papua Noua Guinee se găsesc totemuri cu măşti de şase metri înălţime. Se crede că protejează viaţă de influenţa negativă a băuturilor alcoolice. Şi uriaşele măşti conice, Duk-Duk, realizate din trestie de zahăr şi frunze aşa-zisele măşti-turban din Noua Guinee sunt utilizate în ceremonialuri cu scop de intimidare fiind purtate, doar de membrii unei societăţi secrete.

Pe coasta Pacificului de Nord-Vest existau diferite grupuri indigene care au prelucrat lemnul, cu mare meşteşug. Măştile lor au fost adesea considerate opere de artă în domeniul sculpturii Aveau, uneori, fălci mobile, sau o mască suprapusă peste o altă mască, precum şi diferite piese care se puteau muta prin tragerea unor cabluri. Triburile pădurilor din Nord-Est şi din jurul Marilor Lacuri, şi-au influenţat reciproc culturile. Cei din Tribul Iroquois au făcut măşti spectaculoase de lemn, care erau utilizate în ceremoniile de vindecare şi erau sculptate în copacii vii.

Meşteşugarii din Pueblo fabrică măşti pentru ritualul lor religios, denumit Hopi şi Zuni Kachinas. Acestea sunt, de obicei, fabricate din piele, cu anexe din blană, pene sau frunze. Unele acoperă faţa, altele capul întreg, fiind adesea, forme abstracte. Măștile Navajo par a fi inspirate de prototipuri Pueblo.

Pentru că aztecii au preţuit craniile umane ca trofee de război şi-au făcut măşti de craniu care au fost frecvent întâlnite. Măştile au fost, utilizate şi ca divertisment, combinând valenţele politice cu semnificaţiilee religioase.

Tradiţiile din perioada post-colonială au fuzionat cu tradiţiile pre-columbiene, creând, astfel, diferite ceremonii autohtone, unele numite masquerades sau Ziua sufletelor moarte, care în ciuda eforturilor depuse de Biserică pentru a le eradica, s-au perpetuat.

Mexicul, în special, păstrează o mare cantitate de creativitate în producţia de măşti, încurajată și de către colecţionari.

În măştile indiene au fost reprezentate, diverse caractere, de obicei, divinităţi, ce constituie elementul central al dramatismului indian din teatru, bazat pe ilustraţii din vastele poeme epicele Mahabharata şi Ramayana. Ţările cu influenţe indiene puternice au fost: Cambodgia, Birmania, Indonezia (în special Java şi Bali), Thailanda si Vietnam, dar aceste forme indiene, combinate cu reprezentări mitice locale, s-au dezvoltat în stiluri caracteristice proprii.

Măştile de dans –Shigong– (China) au fost folosite în ritualuri şamanice pentru a mulţumi zeilor, în timp ce măştile de dans –nuo– îi protejau de spiritele rele. Măşti de nuntă au fost folosite la rugăciuni care aduceau noroc şi o căsătorie de durată, fiind, adesea, asociate cu protejarea casei. Măştile au fost utilizate într-o formă de bază “comună” la operă având diferite modele de culoare.

Cele mai vechi măşti japoneze se numeau gigaku. Acestea au dispărut, iar din ele au luat naștere măști cu fălci mobile, purtate într-un ceremonial de dans, complex, dramatic, numit Bugaku.

Toate măştile noh au evoluat de la gigaku şi bugaku fiind acţionate în întregime de către bărbaţi. Măştile sunt purtate pe parcursul unui întreg și lung spectacol, fiind și foarte uşoare.

Măştile sunt reprezentări ale zeilor, bărbaţilor, femeilor, nebunilor sau ale diavolilor. Fiecare categorie are mai multe subdiviziuni. Kyōgen, spre exemplu, sunt scurte farse cu măşti proprii, cu care se execută jocuri tragice. În teatrul Kabuki din Japonia modernă, măştile sunt înlocuite cu feţele pictate.

Teatrul în Orientul Mijlociu, a avut iniţial, un caracter ritualic, dramatizând relaţia omului cu natura, zei, şi cu alte fiinţe. Teatru popular conţinea diferite scene cu: mimi, măşti, farse, jonglerii, fiind adesea întrebuințate la diferite ritualuri religioase sau ale ritualurilor de trecere, cum ar fi: zile de nume, circumcizii sau la căsătorii.

Prima jumătate a mileniului I î.Chr, Muzeul Naţional din Iran

Culturile africane, implicit triburile, au, probabil, cele mai bogate tradiţii în ritualurile cu măşti. În Africa, triburile folosesc măştile pentru ceremonii funerare şi dansuri ale recoltei. Ele ocupă un loc important în cadrul ritului de trecere pentru tineri, devenind o sursă de mândrie în sărbători, chiar şi azi. Măştile sunt unicate pentru fiecare trib în parte, iar în Africa forma şi accesoriile lor au sensuri speciale, în diferite culturi. Unele dintre cele mai abundente tipuri de măşti în culturile africane sunt cele de reprezentare a animalelor.

În Europa apar diferite forme de măşti reprezentând monştrii, urşi, arlechini, cai şi alte caractere fanteziste ce apar în carnavaluri, în toată Europa. Este general acceptat faptul că măştile, în sincretismul manifestărilor, asociate cu zgomotul şi culoarea, sunt menite să alunge spiritele întunericului, asociate cu iarna, deschizând calea pentru spiritele de lumină şi spre venirea primăverii.

Acestea au crescut ca număr şi varietate, devenind evidente prin secolul al XV-lea, în locuri precum: Roma, Veneţia şi Nisa, unde erau folosite ca divertisment şi pentru a însufleţi atmosfera oraşelor în zilele de sărbătoare.

Măştile reînvie miturile şi îndeplinesc o funcţie socială, dar sunt şi „…adevărate cosmogonii ce regenerează timpul şi spaţiul: ele caută astfel să-l sustragă pe om şi valorile care le întruchpează el, de la degradarea ce-şi pune pecetea pe toate în timpul lui istoric.”( Chevalier, Jean , Dicţionar de Simboluri Ed. Polirom , Iaşi, 2009, p.566)