Noile tehnologii în artă - de la fotografie la creație digitală

Una dintre primele tehnologii care au reprezentat o provocare importantă la adresa picturii a fost fotografia, care din punctul de vedere al realismului a dat naştere la numeroase controverse, privind meritele ei artistice, datorită statutului de tehnologie. Însă, fotografia nu a fost primul multiplicator, dar a însemnat introducerea unui automatism în munca manuală de ilustrare: „Lumina înlocuiește mâna artistului.” Gravura și litografia erau tehnici, însă dagherotipul era deja o tehnologie. De aici v-a începe o lungă perioadă de tranziție, de la artele plastice la industriile vizuale. Multă vreme după inventarea fotografiei, pictorul executa doar carieră, dar fotograful făcea o meserie. Ceea ce era repetabil era disprețuit, însă așa încep întotdeauna „democratizările”. De-a lungul timpului aria lor tematică s-a diversificat, începând cu portrete, cu peisaje, apoi cu perspective aeriene, cu scene sociale, cu scene din diferite triburi şi, pe măsură ce tehnologia s-a diversificat, s-au diversificat şi temele.

Fotografia de artă multiplică opera unică, însă instantaneul reușit al fotoreporterului este el însuși unic. Aparatul foto reușește să redea farmecul evenimentului prin „documentul senzațional”, surprinde clipa pe care n-o vom revedea, chipul inaccesibil al vedetei sau gestul de neșters, irecuzabil al sportivului, al politicianului sau al unui ins oarecare. Nu putem vorbi despre fotografie în general, ci numai despre o fotografie anume, care este dublura unei scene, a unui peisaj, a unui personaj la un moment dat, în singularitatea și contingența lui.

Începând din anii 60 – 70 artiștii încep să facă diferite experimente de combinare a fotografiei cu alte tehnici de grafică, fotografia colaj și chiar pictură.

Un artist fotograf, dar și pictor, care a avut diferite investigații în ceea ce privește limbajul corpului, dar și diferite intervenții asupra propriei fizionomii, prin tehnici inedite, a fost Arnulf Rainer (n. 1929). În 1969, expune o serie de portrete peste care intervine fie în culoare, fie alb negru, deformând fizionomiile, în expoziția Face Farces. Prin aceste intervenții Rainer, transformă fețele în niște măști sau așa-zise farse.

Ajungându-se astăzi la prelucrarea integrală (cu ajutorul programelor pe calculator) a unei fotografii digitale care să imite o pictură, imprimată pe pânză întinsă apoi pe șasiu aidoma picturii clasice, denumită de către unii artiști neopictură..

Tehnica artei video a avut nevoie de timp pentru ca să fie recunoscută ca atare în cadrul artei contemporane. Ea a adus cu sine mai multă mişcare, fluiditate, dar şi o anumită facilitate de manevrare. Astăzi, arta video fiind asociată digitalului, poate fi manevrată cu uşurinţă, nu doar de profesionişti, ci de orice amator posesor al unui computer personal putând astfel să se „joace” cu diferite imagini. Şi în cadrul acestei arte s-a început prin „colaje electronice”, imaginea fiind supusă diferitelor transformări, escamotări, reapariţii, utilizându-se diferite decoruri, fundaluri, trame, voleuri, ori şabloane de tot felul. Personajele se pot decupa, ele îţi pot pierde capul, sunt fie călare pe Lună, fie în levitaţie în spaţiu.

Pentru că înregistrează şi restituie „instantaneu” gesturile corpului, camera video a devenit foarte repede un corelativ indispensabil al muncii coregrafului. Ea permite înregistrarea şi difuzarea exerciţiilor şi spectacolelor. Favorizează conştientizarea şi corecţia înlănţuirilor. Cuplată la computer, permite o reglare şi un control extrem de fin al mişcării. Video-ul antrenează deci o reînnoire a creaţiei şi a experimentelor inedite.

Întotdeauna teatrul a făcut uz de maşinării. Antichitatea şi secolul baroc au excelat în elaborarea unor dispozitive ce permiteau crearea pe scenă a unor miracole. Tehnologiile contemporane nu au făcut altceva decât să prelungească o tradiţie iluzionistă străveche. Pentru „video-balet-spectacol” Gamme de 7, prezentat în 1964, Jacques Polieri a recurs, la o proiecţie video pe un ecran uriaş, pentru prima dată în istoria teatrului, care se bazează pe gestionarea şi mecanizarea a diverse combinatorii ce ar permite prezentarea unui spectacol unic, dar pentru care fiecare spectator ar dispune de o altă vedere.

Astăzi raportul scenă-sală este cu totul zdruncinat, spaţiul devine polivalent şi se pretează la toate manipulările.

Computerul a devenit ca un instrument de gestionare a vizualului. Prin apariția lui se produce „victoria limbajului asupra lucrurilor și a creierului asupra ochiului. Carnea lumii se transformată într-o ființă matematică oarecare: aceasta ar fi utopia „noilor imagini”.”[1] S-a ajuns la reprezentări 2D (în două dimensiuni) sau în 3D (trei dimensiuni), în maniere animate sau statice. În final, s-a ajuns şi la simulări, ale diferitelor forme şi motive academice până la simularea omului care apărea ca o fantasmă stăruitoare. Reprezentarea mişcării a constituit o miză considerabilă, care a fost atinsă. S-a ajuns la analiza şi descompunerea mişcărilor personajelor, pentru a le reconstitui cu toată fineţea posibilă. Între anii 1995– 2005 au apărut o multitudine de suporturi în artă, dar şi numeroase combinări ale acestora (mix-media).