Icoane bizantine - Arta spirituală a luminii și a devoțiunii

Icoanele îşi au obârştia în portretele pictate, din antichitatea greco-romană. În gimnaziile greceşti erau expuse portrete de magistraţi, iar la romani tradiţia portretelor oficiale şi funerare era foarte dezvoltată. Ulterior, creştinii au adoptat obiceiurile societăţii în care trăiau. Au început, foarte devreme, prin venerarea imaginilor martirilor. În prima jumătate a secolului al V-lea au existat icoane reprezentându-i pe Hristos, pe Fecioara Maria, pe Petru, pe Pavel, dar şi pe alţi sfinţi şi martiri. Foarte curând aceste imagini au devenit obiectul unei adevărate adoraţiuni, atribuindu-li-se chiar virtuţi binefăcătoare. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi în al VII-lea, cultul icoanelor s-a dezvoltat și mai mult, când s-a stabilit evlavia faţă de moaşte. Atunci imaginea religioasă a fost privită ca un mijlocitor foarte eficace pe lângă Dumnezeu. Unora dintre aceste icoane li se atribuiau chiar o origine supranaturală. „Credinţele legate de icoane le determinară şi stilul: fidelitate faţă de arhetipuri datorită grijei faţă de asemănarea cu modelul, voinţă de a traduce prin înfăţişarea exterioară viaţa lăuntrică; de aici acel amestec de individualizare şi de stilizare, care decurge din tradiţia portretelor romane atât de vii, dar care tinde spre simplificare, să producă un efect de ordin spiritual.”[1]Oprindu-ne să analizăm o icoană a Fecioarei Maria ţinând Pruncul pe braţul drept, datată undeva între secolul al V-lea şi cel de-al VIII-lea, constatăm o precizie a desenului conturat larg şi epurat cu un colorit fin. „Figura nu mai este concepută ca un volum cu rotunjimi, ci ca o asamblare de câteva suprafeţe net desenate […]. Între liniile de contur sunt aşternute culori delicate: un trandafiriu uneori aprins, dar cel mai adesea lăptos, umbre verzi arbitrar dispuse în aşa fel încât să scoată în evidenţă relieful nasului şi al bărbiei sau să sublinieze ochii, fără ca pictorul să se fi sinchisit de unde venea lumina. Această operă îşi datorează o bună parte din spiritualitatea ei materiei picturale vaporoase. (…)Aceste deformări conferă chipului aspectul unei opere moderne, care se înrudeşte cu maniera lui Modigliani sau a lui Matisse”[2] Fecioara Maria este reprezentata iconografic in diferite ipostaze pe tron, ca împărăteasă; călăuzitoare, triumfătoare, cu Fiul pe genunchi sau alăptându-l. Această ultima ipostază este reluata cel mai des in pictura occidentală.

Poziţia personajului este întotdeauna frontală. „Figura sfântului era alungită, şi astfel dematerializată şi ruptă de pământ. Era plasată pe un fundal auriu, care-l scotea din spaţiul real, ridicându-l deasupra realităţii. Această izolare de lume era şi mai mult intensificată de coloritul nefiresc al tabloului. Până şi fragmentele de natură, munţi sau plante, redate uneori în icoane, erau reduse la forme geometrice sau cristaline, şi de asemenea dematerializate, dând impresia că ţin de o altă lume.”[3] Figurile îngerilor sunt supuse si ele unor norme iconografice precise, inspirate din cosmogonia neoplatonică. Ei apar îmbrăcaţi în zale şi cu tunici de brocard, înarmaţi cu spade. Compoziţia dominantă era construcţia frontală şi perspectiva inversă, astfel încât atenţia privitorului să se îndrepte asupra punctului focal al conţinutului spiritual : ochii sfântului, întotdeauna fixaţi asupra celui care se roagă. Pentru pictor, capul este acela care determină totul. Restul trupului îi este subordonat şi abia se bănuieşte sub veşminte. Perspectiva inversă, prin care obiectele şi figurile de dimensiuni mai mari erau plasate pe planul al doilea, era menită să-l atragă pe credincios spre icoană. Compoziţia şi expresia picturii erau lipsite de tensiune şi elan, staticitatea imaginii cerea o imobilitate aproape egală în asceza spre Dumnezeu.

În secolele al XI-lea şi al XII-lea predomină un stil linear şi fonduri de aur, figurile fiind pictate din faţă, având atitudini statice şi o expresie severă, ascetică. În următoarele două secole iau o mare dezvoltare icoanele portative lucrate în mozaic. De asemenea, foarte populare erau icoanele care înfăţişau scene din vieţile sfinţilor, îmbogăţite cu nenumărate amănunte din viaţa cotidiană; tratarea fiind mai liberă, maniera este mai firească, figurile reprezentate devin mai puţin rigide, respectă proporţiile anatomice şi au mai multă naturaleţe în atitudine şi mişcări.

Sub Paleologi, pictura bizantină –implicit icoanele- capătă amprenta umanismului caracteristic renaşterii intelectuale ale acelei perioade. Gama cromatică este mai limpede, bogată în nuanţe, alcătuită din combinaţia unor culori foarte aprinse dar şi semitonuri delicate. De aceea putem spune cu deplină dreptate că arta bizantină a stârnit interesul pictorilor veneţieni, care au considerat-o, întotdeauna, ca pe o mare „ Școală de pictură”.

Putem concluziona că icoanele „…a adăugat o trăsătură cu totul proprie: spiritualizarea chipurilor, transfigurate de practica meditaţiei şi a contemplaţiei. Iluminate de viziunea lui Dumnezeu, ele reflectă cu intensitate viaţa lăuntrică. Frunţile senine sunt făcute pentru a adăposti gânduri elevate.”[4]