Cubismul - Evoluția formei și spațiului în arta modernă

La formarea cubismului au contribuit definitoriu următoarele elemente : prima mare Expoziţie a lui Cezanne din 1907; „fenomenul” Rousseau, dar, totodată, şi studiul artei negre.

Paul Cezanne (1839-1906) este artistul care duce până la capăt uriașa sarcină de purificare, simplificare, explicare și verificare a formelor artistice.

Cubismul debutează astfel, cu grija spre o compoziție riguroasă a tablourilor, căutarea unor analogii importante și serioase, adaptarea modelelor naturale – peisaje, obiecte, figuri – la un criteriu pur al formei, cu o riguroasă geometrie; eliminarea sistematică a tuturor accesoriilor.
La Pablo Picasso și Georges Braque se observă, deja lipsa de deosebire între imagine şi fond, eliminarea succesiunii planurilor într-o profunzime iluzorie, descompunerea obiectelor şi a spaţiului după un criteriu structural unic, conceperea unei structuri ca un schelet dar şi ca un proces de agregare formal, suprapunerea şi alăturarea unor imagini din puncte diferite, cu intenţia de a prezenta obiectele sub raportul dintre structura lor şi structura spaţiului înconjurător, contopirea luminii cu planurile cromatice rezultate din descompunerea şi integrarea de obiecte în spaţiu, căutarea de noi mijloace tehnice pentru realizarea pe plan plastic a acestui spaţiu-obiect.

Cubiștii au fost mai cu seamă influențați de măștile și fetișurile negre. Construcția unui tablou, au decis să fie mai precisă, mai riguroasă, desenată mai definit, mai marcant, totul să creeze o structură fermă, exact ca la sculpturile negre. Modurile plastice ale artei africane erau sacadate, reci, simplificate la maximum: planuri largi, volume netede, deformări sumare.

Suprafaţa tabloului a ajuns nu un loc în care se proiectează, ci un plan plastic în care se organizează reprezentarea realităţii.
Desfășurarea cronologică a etapelor Cubismului:
Prima perioadă denumită și Perioada cezanniană nu are o desfășurare foarte clară în timp însă se află sub puternica influență celebrei recomandări a lui Cezanne de a “reda natura prin intermediul cilindrului, sferei și conului”;

A doua perioadă denumită și Cubismul analitic începe aproximativ pe la 1911 cuprinzându-i, pe lângă cei doi inițiatori, și pe: Juan Gris (1887-1927), Fernand Leger (1881-1955), în această perioadă încercările artiștilor se concentrează pe descompunerea obiectul reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate;

Între 1912 și 1920 transformările din lucrările artiștilor duc la ceea ce se cheamă faza sintetică, unde s-au concentrat mai puțin pe modul de a vedea lucrurile și mai mult pe procesul de structurare și compoziție; Compozițiile perioadei sintetice sunt total eliberate de ceea ce mai rămăsese încă din iluzia planului profund din lucrările analitice – ceea ce este prezentat va apărea de acum încolo exclusiv în forme plate. Obiectele sunt din nou unificate, dar nu sunt totuși forme copiate după natură, ci semne simplificate, care trebuiau să dezvăluie cele mai esențiale trăsături ale lor, sinteza obiectelor prezentate.

La final, iată un simplu exemplu de cum poate fi transformată o simplă schiță a unui vas cu flori într-o variantă cubistă.