Pictori români celebri - Ștefan Luchian

Pictura luchianescă pornește de la o gamă mai vibrată, totala sa clarificare nu se produce intempestiv, tonurile pure sunt abordate cu inconsecvență. De la început însă paleta lui Luchian se promite mai saturată și mai luminoasă, în timp ce amploarea pensulației păstrează suprafețele distincte.

Luchian alternează uleiul, acuarela și pastelul, tehnică ce i se pare ideală pentru captarea senzației prime, a captării subtilităților și îngăduie notarea rapidă a impresiilor.

În primele sale peisaje de plein-air ni se dezvăluie un sintetism frapant. Apa invadează țărmul despicat; crescând spre orizontul foarte înalt, largul se încarcă de sclipitoarea sațietate a albastrului marin. Reducerea arbitrară a distanțelor creează, pe plan dimensional, un raport de echivalare între aproape și departe.

In his first plein-air landscapes, a striking synthesis is revealed to us. The water invades the split shore; rising towards the very high horizon, the open sea is charged with the sparkling saturation of marine blue. The arbitrary reduction of distances creates, on a dimensional level, a ratio of equivalence between near and far.

Peisajele din Brebu și Moinești (1908-1909), înregistrează apogeul picturii luchianești sub cerul liber. Forța și inefabilul se îmbină în respirația pură a constelațiilor cromatice, dominate de verde și albastru, temperate de ocrul și galbenul ce cheamă pe alocuri stinse violeturi.

Ultimele peisaje sunt diametral opuse acelei bucurii estivale ce trăda o profundă încântare dionisiacă, înfășurată în apolinice transparențe. Acum ele apar pustii, mohorâte, însoțite de corbii rău prevestitori, de un cer cu palori de fum și ninsori de cenușă.

Potretele lui Luchian, dar mai ales cele patru autoportrete, realizează de altfel, substanţa fundamentală a unei arte care trebuia să se împotrivească impresionismului: umanul. Ele conţin, în expresivitatea unui chip omenesc, un strat aparte, un fond psihologic răscolit de căutări fanatice, de cercetări încisive şi nemiloase.

În lucrările pictate după 1909, iluzia spațială dispare complet, umbra se dizolvă, fiind anulată simultan cu încorporarea luminii în culoare. Culminând în Scară cu flori, exuberanța accentelor reverberate se atenuează, fiind înlocuită cu pete ample, zgârcit modulate, egalizate prin folosirea tonului plat.

Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el își concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Doar uneori, florile sale se apropie de ardența fovă ori înveșmântă catifelarea sumbră ce se încrâncenă într-o tragică somptuozitate.
“Florile” lui Luchian au însă, acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menționăm Anemonele – adevărate capodopere.